Curtea Constituțională a publicat motivarea deciziei prin care a fost admis conflictul dintre Președinte și Parlament în privința desemnării lui Ludovic Orban pentru funcția de premier.
Decizia CCR susține că situația conflictuală sesizată nu este de dată foarte recentă, semne ale sale devenind evidente încă de la începutul lunii ianuarie 2020, sens în care invocă o serie de declarații ale Președintelui României și ale candidatului desemnat la funcția de prim-ministru, care exprimă poziția de provocare a alegerilor parlamentare anticipate.
Concluziile sunt:
Prin acest demers Președintele României a ignorat și atribuția autorității legiuitoare prin care aceasta a retras încrederea Guvernului condus de prim-ministrul Ludovic Orban și a plasat Parlamentul în situația de a acorda încrederea noului Guvern sub presiunea dizolvării.
Se apreciază că nu poate fi reținută critica vizând nesocotirea efectelor moțiunii de cenzură. A achiesa la acest punct de vedere și a pune semnul egalității între efectele adoptării unei moțiuni de cenzură provocate de angajarea răspunderii pe un proiect de lege și interdicția Președintelui de a desemna ulterior drept candidat la funcția de prim-ministru aceeași persoană ar echivala cu introducerea unei noi condiții, pe cale jurisprudențială, adăugată textului constituțional al art.103 alin. (1) teza finală, și instituirea unei interdicții/decăderi absolute și perpetue pentru un prim-ministru demis de a mai fi propus drept candidat pentru funcția de prim-ministru, pornind de la prezumția că încrederea odată pierdută prin moțiune de cenzură nu mai poate fi redobândită.
De asemenea, în condițiile unei răspunderi solidare instituite prin dispozițiile art.109 alin. (1) teza a Il-a din Constituție, demiterea Guvernului, ca efect al moțiunii de cenzură, ar echivala cu extinderea acestei interdicții și cu privire la persoanele care au ocupat portofolii în cadrul cabinetului demis. O astfel de interpretare ar contraveni voinței legiuitorului constituant și jurisprudenței Curții Constituționale, golind de conținut dispozițiile art.114 din Constituție și conferind efecte ultraactive adoptării moțiunii de cenzură, cu consecința extinderii exercitării funcției de control parlamentar peste momentul demiterii Guvernului. Totodată, o asemenea interpretare ar contraveni și ar invalida practica de stat prin care Parlamentul a acordat votul de încredere unui prim-ministru anterior demis prin moțiune de cenzură (cabinetul Boc, 2009), dar și practica parlamentară prin care mai mulți membri ai unui cabinet demis s-au regăsit în cabinetul următor învestit (cele mai recente exemple fiind cabinetele Grindeanu și Tudose).
De altfel, soluția reînvestirii unor premieri demiși anterior sau care au demisionat este întâlnită și în practica altor state europene, precum Franța sau Republica Cehă, sens în care se oferă o serie de exemple.
În concluzie, se consideră că nu există și nu poate exista vreo interdicție pentru Președintele României de a desemna drept candidat la funcția de prim-ministru o persoană care anterior a condus un guvern demis printr-o moțiune de cenzură.
Referitor la nedesemnarea candidatului propus de PSD și PRO România arată că, din perspectiva aritmeticii parlamentare, niciun partid politic nu a obținut majoritatea absolută în urma alegerilor din 2016, iar ulterior destrămării coaliției PSD-ALDE nu s-a mai formalizat nicio altă coaliție parlamentară care să dețină o asemenea majoritate, la momentul desemnării candidatului fiind incidente dispozițiile art.103 alin. (1) teza a doua din Constituție. Apreciază că atribuția Președintelui României de a desemna candidatul pentru funcția de prim-ministru este una proprie și exclusivă, nepartajată cu vreo autoritate publică, consultarea partidelor reprezentate în Parlament fiind singura condiție impusă de textul constituțional Președintelui României. Aceasta constituie, în viziunea legiuitorului constituant, garanția suficientă de natură a exclude un abuz de putere din partea Președintelui în desemnarea candidatului la funcția de prim-ministrului.
În ceea ce privește limitele de apreciere ale Președintelui în alegerea candidatului, legiuitorul constituant a respins expres orice limitări/circumstanțieri în exercitarea acestei atribuții și a optat pentru o reglementare flexibilă, elastică, care, pe de o parte, să permită Președintelui României desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru, iar, pe de altă parte, să răspundă celor mai diverse realități politice. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, a declarat neconstituțională o procedură rigidă de desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru, ce „nu ține cont de realitatea politică” și care nu permite coagularea unei majorități parlamentare absolute din partidele sau alianțele politice aflate pe locurile imediat următoare.
Practic, niciun partid politic prezent la consultări nu deținea majoritatea în Parlament.
Totodată, opțiunile partidelor și formațiunilor politice prezente la consultări s-au înscris într-un cadru eterogen, iar, în acest tablou, și ținând cont de toate elementele prezentate, în desemnarea candidatului la funcția de primministru, Președintele a acționat cu bună credință și în spiritul Legii fundamentale, desemnând acel candidat care, în viziunea sa, avea aptitudinea de a obține votul de încredere al Parlamentului. 26. În ceea ce privește susținerea vizând desemnarea unui candidat pe care reprezentanții unor partide au declarat că nu-1 vor vota, arată că aceste declarații reprezintă doar opinii politice exprimate de reprezentanții partidelor în cadrul unei etape eminamente politică, precum cea a consultărilor cu partidele politice. Afirmă că ”viața politică a României post decembriste abundă în exemple în care actorii politici fie acționează contrar voinței sau direcției stabilite de partid, fie chiar, prin acțiunile lor, își contrazic propriile declarații.
Astfel, în cadrul audierii candidaților în comisiile permanente, unii parlamentari și-au manifestat voința în mod diferit în raport cu declarațiile anterioare exprimate de liderii partidelor politice. Așadar, declarațiile politice nu reprezintă o certitudine cu privire la rezultatul votului, deoarece perioada cuprinsă între momentul desemnării candidatului și momentul acordării votului de încredere permite negocieri politice”. Subliniază că instanța constituțională nu a recunoscut aptitudinea declarațiilor politice de a genera, prin ele însele, conflicte juridice de natură constituțională. Mai mult, ținând seama de dispozițiile art.69 alin. (2) din Constituție, ce interzic expres un mandat imperativ, nicio declarație politică sau direcție de vot stabilită de partid nu poate fi impusă senatorilor și deputaților, aceștia fiind liberi să își exercite votul potrivit propriei convingeri și în acord cu voința cetățenilor pe care îi reprezintă. 27. Arată, totodată, că Președintele României are o obligație de diligență, nu de rezultat, iar această obligație a fost îndeplinită prin chemarea formațiunilor politice parlamentare și explorarea soluțiilor cele mai potrivite.
Neexistând o majoritate absolută formalizată, Președintele a desemnat un candidat pentru funcția de prim-ministru, în acord cu dispozițiile Constituției și jurisprudența constituțională, care, în viziunea sa, are aptitudinea ca prin lista și programul de guvernare pe care le propune Parlamentului să obțină susținerea parlamentară necesară obținerii votului de încredere al Parlamentului.
Cu privire la susținerea potrivit căreia Președintele României a desemnat candidatul cu scopul deliberat de a dizolva Parlamentul, „aspect ce ar echivala cu un atac la adresa altei autorități publice”, consideră că nu poate fi primită, întrucât, din modul în care este reglementată în cuprinsul art.89 din Constituție, procedura de dizolvare a Parlamentului implică o cooperare între cele două autorități implicate – Președintele și Parlamentul României.
Dizolvarea este analizată în strânsă legătură cu posibilitatea declanșării alegerilor anticipate, aspect subliniat și în declarațiile anterioare ale Președintelui, în contextul crizei guvernamentale. Arată că, în doctrină, s-a subliniat constant că, spre deosebire de alte state, în România, dizolvarea Parlamentului nu reprezintă o sancțiune a acestuia, Președintele nefiind obligat să emită decretul de dizolvare nici chiar atunci când toate condițiile prevăzute de Constituție sunt îndeplinite. În nicio situație încercarea de recâștigare a încrederii cetățenilor prin vot nu poate reprezenta un atac la adresa acelei autorități publice ai cărei membri au primit mandatul de la poporul român, prin alegeri. Din această perspectivă, într-o democrație consolidată, o astfel de temere – întoarcerea la electorat – este nejustificată, și cu atât mai puțin, simpla menționare a unei astfel de soluții prevăzute în Constituție nu poate echivala cu un atac la adresa Parlamentului.
Apreciază în acest sens că Președintele a exprimat o opinie politică referitoare la o posibilă soluție, în virtutea rolului său de mediator între puterile statului și între stat și societate, și a acționat cu maximă diligență, în vederea declanșării procedurii pentru învestirea noului Guvern. Chiar din declarațiile din ziua consultărilor, rezultă că Președintele a adus în discuție soluția alegerilor anticipate, lăsând însă libertatea partidelor de a discuta în forurile interne poziționarea față de acest subiect, în paralel cu derularea procedurii constituționale de formare a noului Guvern, explorând opțiunile partidelor, dar în același timp acționând pentru depășirea situației actuale prin desemnarea unui candidat. Opțiunea pentru alegeri anticipate nu este un subiect care a apărut în contextul desemnării actualului candidat, ci a fost adus în discuție de partidele politice și de societatea civilă. În acest context, în virtutea rolului său de mediator și ținând cont de instabilitatea guvernamentală (4 guverne în 3 ani), Președintele României nu putea ignora, în cadrul consultărilor, o discuție cu partidele politice parlamentare cu privire la această posibilitate.
În mod transparent, într-o conduită loială constituțional, Președintele a comunicat imediat după consultări și care sunt rezultatele discuțiilor și pe această temă. Exprimând și propria opțiune, Președintele a subliniat că această soluție ține în mod direct de voința partidelor politice parlamentare. Prin urmare, Președintele nu numai că nu a anunțat declanșarea alegerilor anticipate, ci, prin raportare la întregul context descris, a acționat cu respectarea principiului cooperării loiale, îndeplinindu-și și rolul său constituțional.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ DECIDE:
1. Admite cererile formulate de președintele Camerei Deputaților și de președintele Senatului și constată existența unui conflict juridic de natură constituţională între Președintele României și Parlamentul României, în legătură cu desemnarea de către Președintele României a candidatului Ludovic Orban la funcția de prim-ministru prin Decretul nr.82/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.88 din 6 februarie 2020.
2. În realizarea atribuției prevăzute de art.103 alin.(1) din Constituție, Președintele României va proceda la o nouă desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru. Definitivă şi general obligatorie.